Această expoziție abordează tema sacrificiului de sine, care stă în adâncul vieții fiecăruia și pe care realizăm, mai devreme sau mai târziu, că trebuie să-l îmbrățișăm. Nu pentru că iubim durerea, ci pentru că acceptarea cu credință a jertfei de sine aduce liniște și limpezește gândurile și relațiile cu ceilalți. Pentru cei care cred, ea este mai mult, este calea către viața veșnică. Așadar, expunerea de față nu este despre moarte, despre tristețe, despre intoleranță – sau este, în sensul în care le arată ca fiind fără substanță, propune ieșirea din capcana lor. Nu este nici despre o fericire naivă și mulțumită de sine, pretins atotștiutoare – un provizorat foarte vulnerabil. Ea este despre un drum. Crucea este o trezvie continuă. Cu adevărat îmbrățișată, ea luminează complexitatea acestei lumi, îi dezvăluie nesfârșita bogăție și rosturile, hrănind cu iubire sufletul celui care și-o asumă.
Ideea acestei expoziții a pornit de la Părintele Stareț Ioan, duhovnicul nostru, și s-a materializat treptat, un rol esențial avându-l un grup de artiști care s-au aflat de timpuriu alături de noi, ne-au sfătuit cu delicatețe și ne susțin în continuare, fiind prezenți și astăzi alături de noi. Dintre ei, artistul Ion Grigorescu și-a asumat și de această dată sarcina de a concepe discursul expozițional, care este, din nou, unul de excepție. În ansamblul său, expoziția poate fi interpretată în cheie strict formală, spirituală și chiar istorică. Modul de expunere, pe care l-am putea numi neconvențional, subliniază semnificații ce altfel ar fi putut trece neobservate sau ar fi fost mult mai puțin pregnante. Această dezordine ordonată așează obiectele într-o mișcare ce angajează firesc atenția privitorului și evită atitudinea didacticistă. Lucrările trimit prietenos de la una către cealaltă, se leagă prin asemănări și complementaritate, vorbesc toate despre tema jertfei lui Iisus Hristos și a jertfei personale. Artiști de primă mărime ai artei contemporane românești, din diverse zone ale țării, sunt uniți prin această temă, pe care o consideră cel putin importantă pentru viața lor. Modalitățile de expresie plastică sunt însă diverse – fiecare lucrare în parte transmite o bogăție de semnificații, individualizându-se prin amprenta poeziei fiecărui artist. Acea poezie pe care pictorul Paul Gherasim o caracteriza cu delicatețe drept “un timbru sufletesc care deosebește oamenii între ei”[1].
În cele ce urmează voi puncta câteva aspecte legate de expoziție, dar fără îndoială veți avea posibilitatea, puțin mai târziu în această seară, de a dialoga cu artistul Ion Grigorescu și cu confrații săi aici de față, ei vă vor putea spune lucruri de profunzime cu privire la mesajul complex al acestei expoziții clădite din creațiile lor. Desigur, nimic nu va putea înlocui experiența unică, nemediată a fiecăruia dintre noi în fața lucrărilor de artă.
Exponatele se înfățișează vizitatorului de la urcarea pe scări – nu chiar de la primul nivel, pentru că primii pași de căutare sunt un act de voință a omului, expresie a libertății sale. Amintirea unor vremuri în care credința era profund prezentă în viața oamenilor este evocată de fotografii ale satului din trecut. Între ele, lucrarea “Interior de biserică” sugerează plecarea capului, recunoașterea limitelor propriei înțelegeri, în fața lui Dumnezeu și a unei lumi sau a unor trăiri la care nu mai avem acces. Tot acolo, o fotografie ilustrează întâlnirea omului contemporan cu un reprezentant al lumii tradiționale, iar disparitatea este emoționantă.
În spațiul ce precede această sală este așezat “Fulgul”, executat într-un desen delicat, presărat cu făină. Asociat cu inocența cruciulițelor din cusăturile copiilor, el este expresia delicateței dar și imanenței Crucii, care se regăsește în cele mai mici, aparent neînsemnate detalii. Alături însă apasă și greutatea crucilor de piatră. Crucea este și ușoară și grea. În sala în care ne aflăm, în hora stâlpilor de mormânt, în afara căreia putem medita doar o vreme, străjuiește tot ea, precum o ușă pe care stă scris: “Salvarea [este/vine] din rană” (Ex vulnere salus). De sus, în sens propriu dar și metaforic, se coboară Mielul de Jertfă și darul Euharistiei. Spațiul în care sunt expuse sculpturile lui Vasile Gorduz este lipsit de orice alt discurs – un spațiu al aerului rarefiat, al luminii, diferit de orice alt segment al expoziției. El se dorește a fi o metaforă a contemplării Sfintei Treimi prin rugăciune. Așa cum teologii comentează, din sânul Sfintei Treimi izvorăște iubirea jertfelnică și comuniunea. Lucrările de artă ce construiesc această expoziție așteaptă, fiecare în parte, să fie descoperită, întrebată. Cele ce aparțin artei culte înfățișează o bogăție de aspecte ale semnificației Crucii și pot fi privite ca o pregătire pentru apropierea de rigoarea teologică al icoanelor.
Cea mai mare parte a artei tradiționale expuse aici – reprezentată de cruci de lemn, pristolnice, furci de tors marcate cu semnul crucii – este captivă în vitrine. Superbe costume populare imbracă acum imitații de trupuri. Toate sunt relicve ale unei civilizații in care ele trăiau, erau pline de sens. Dacă vi se pare că vitrinele acestea enorme sunt nefiresc așezate în mijlocul sălii, că încurcă, ei bine, ele conțin moștenirea noastră, pentru mulți dintre noi străină, incomodă, admirată doar din punct de vedere estetic și greu de integrat. Suntem provocați să luăm atitudine. Nu suntem chemați însă la o simplă imitație și nici timpul nu se întoarce înapoi. Acele obiecte ar trebui luate în sufletele noastre și duse mai departe.
În fine, am să mă întorc la intrare. Pe tetrapodul ce nu poate fi ocolit, stau așezate trei cărți. Ele exprimă în imagini viziunea pictorului Paul Gherasim despre creștinism și împletirea lui strânsă cu viața poporului român, a lumii rurale mai ales. Din imagini, caracterizate prin subtilitatea tonurilor, lipsa contrastului puternic și relativa sărăcie cromatică, răzbate dragostea și nostalgia artistului pentru o lume crescută parcă din credință, o lume a simplității profunde, a lipsei de pretenții, a liniștii, a bogăției de înțelesuri. Duhul acelei lumi l-a păstrat aprins și Paul Gherasim, și mulți dintre artiștii care expun astăzi aici și care i-au fost prieteni foarte apropiați. Acel spirit, ce tinde spre Firesc, nu este o stare, ci mișcare, dar, este adevarat, o mișcare în ascultare.
[1] Mihai Sârbulescu, Dosar Prolog (București: Editura Ileana, 2011), 12.
Elena Dana Prioteasa
Cercetător științific,
Institutul de Arheologie și Istorie a Artei, Cluj-Napoca